,, Să pui doar lacrimi în cutia milei,,

Se ştie că poezia creştină este prin text şi graţie divină o piatră de încercare pentru poetul care are curajul să îşi pună întrebări, să despice firul în patru pentru ca la urma urmei să închine imi de slavă Creatorului a tuturor celor văzute şi mai ales a celor nevăzute de om.

Liviu Florian Jianu face parte din tagma poeţilor care ştiu pentru ce au fost trimişi pe Pământ. Îşi reformulează ideile poetice , le filtrează prin spiritul său de intelectual serios, le trece prin grila conştiinţei bunului creştin pentru ca mai apoi să le pună la îndemâna celor care iubesc poezia.

Tehnic vorbind, poezia creştină este greu de scris, este ca o încercare iniţiatică prin care mori ca să reînvii mai bun, mai corect gânditor în a fi şi a nu fi.

,, De m-aş uita în rănile adevărate

aş vrea în burta mamei să fi mas,,

Aşa spune din capul volumului Imnii fîţărniciei, poetul.

Cutremurat de realitatea care îl înconjoră, vindecat în parte prin crezul său, Liviu Florian Jianu pune degetul pe rana omenirii, pipăie, cercetează şi... crede. Are darul, rana asta simbolică, de a ne face să credem şi noi, cititorii, în schimbare prin mărturisire şi căinţă, să ştim că vom fi de vrem, alţi oameni.

Cursiv în stih, blând şi răbdător cu sintagma, dar şi dur şi implacabil din loc în loc pe curgerea paginilor, autorul îşi duce supliciul fără resemnare de miel tras în cârligul abatorului. El simte viaţa vibrând în humusul care îl înconjoară, vede ororile mileniului în care trăim şi ia act de asumare vinei generale.

,, Să pui doar lacrimi în cutia milei,,

spune mai departe şi numai versul acesta în sine, detaşat de întreg, ar putea să ne facă să înţelegem noţiunea de reaparaţie a vinei primordiale prin ajutorul pe care, din ceea ce ai şi poţi, îl împarţi cu semenului tău. Lacrimi, nu aur! Asta e jertfa de care are nevoie Dumnezeu Tatăl şi Ţărâna Mamă. Lacrimi de recunoaştere a vinei, şi lacrimi datorate de bucuriei iertării divine.

Într-un timp fizic în care, în jurul nostru se sparge mitul icoanei, poetul vine si ne destanuie relaţia lui, una simplă,- sărut cast depus pe icoana Sfintei Parschiva. Aici, icoana nu mai este un obiect de cult, o relicvă, este poarta însăşi prin care trec îngerii şi sfinţii. Prin icoană vin, coboară de-i chemăm la noi, pe Pământ, cei care ne îndrumă, ne susţin în procesul de mântuire.

Care e preţul pus de poet, pe această relaţie, om-divinitate ?

,,Când tu m-ai slavat, eu te-am ucis!,, zice el.

Sfâşietor final de poem. De un realism dur, defel întmplător, nu adus din condei numai pentru a ne preface că ne punem cenuşă pe cap.

,, Atât ţi-a fost dat (...) pământul pe care-ţi calci în linişte cuvântul,, Am citat dintr-un alt poem, în care Botezul ca taină este şi legământ între Dumnezeu şi Omul care promite şi... nu îşi ţine cuvântul. Pictural, Sf Ioan se decupează în poem ca un shivnic trăitor pe malul Iordanului. O imagine de frescă bizantină aproape palpabilă şi care nu ar fi putut fi realizată fără ca poetul Liviu Jianu să deţină de Sus, darul şi dezlegarea de-a ,,conversa,, prin vers cu nevăzutul.

,, Veşnic fii în fiii tăi de grâu,, - o altă sintagmă ingenuă şi inspirată, un vers care translatează atât de fin observaţia şi jocul de cuvinte....verbul ,,a fi,, şi substantivul ,,fiii,, . Nu o plămadă oarecare a viitorului, ci una care se naşte, creşte din bobul pâinii. Cu un strop de vin, de sânge, în plus, ce altă euharistie mai complexă ne-ar putea defini relaţia dintre Sus şi Jos. Dintre Dumnezeu şi Om ?

Poetul are puterea nativă de-a contura nu doar strofe, versificaţii cu incantaţii de rugăciune, poate aduna într-o metaforă o lume care, dacă este rea din naştere, ştie asta, îşi conştientizează pacatul. Lume asta doreşte şi se zbate să fie mai bună. Cât reuşeşte ?

Asta veti afla doar citind pe îndelte, revenind chiar pe paginile cărţii, o lucrare căreia i-ar sta foarte pe un raft de bibliotecă în fiecare casă de creştin din Romania şi nu numai.

,,Nu mă crede, Doamne, când mă închin

Când cerşesc mila Ta,

Din făţărnicia mea de creştin

Numai lacrima mă va răscumpăra ,,.

Lumesc vorbind, acest vers mă face să-l văd pe autor în postura de-a vorbi cu Dumnezeu după şablonul prin care noi le vorbim greşiţilor noştri atunci când am cam făcut-o de oaie,şi nu mai sperăm în iertare. Numai că, pentru Liviu Jianu, Dumnezeu nu este doar o noţiune de valori acoperite de vechile cutume. El a atins acel prag al personajului care are deja dialogul lui, clar, cu creatorul pe care îl preamăreşte din dragoste şi nu din teama de pedeapsă.

Aproape toate poemele din volumul de faţă sunt în aparenţă simple, nesofisticate prin tehnica literară. Cu atât mai mult talentul străluceşte şi impactul cu cititorul devine unul natural, firesc şi care face fuziunea cu sufletul şi conştiinţa umană. Cartea asta e scrisă pentru oameni, nu pentru poeţi. Este o carte ca o armă de pace şi fiecare poem ar putea face parte din acel arsenal cu care vin îngerii păzitori pe pământ.

Pilde bilbice trase în vers clasic şi readuse în circulaţia cititorului modern, a omului cu îndoielile zilei de astăzi,- le-am gasit aşezate la locul lor, în paginile cărţii. Voi face referinţă aici fie şi numai la Cărarea darurilor. Modelele de care au nevoie noile generaţii abundă, ies ca florile de primăvară dintre litere şi cântă în Imnurile...făţărniciei. De ce ai Făţărniciei?! Mi-am pus întrebarea şi am găsit răspunsul la pagina 22: ,,...Sunt cea mai ticăloasă piatră de pe pământ.

Nu fac nimic toată ziua.

Iartă-mă, Dumnezeu al pietrelor,

Şi fă-mă pământ.”

Deşi nichitian prin viziune, aici, Liviu Jianu dă doar Cezarului ce-i al Cezarului, apoi revine la felul lui de a fi zicând..., fă-mă pământ ! Tulburător.

Sfinţi, anotimpuri, istorioare, parabole şi poeme structurate pe stări creative indubitabile, Imnurile Făţărniciei este o carte ca şi dictată şi transcrisă de poet pe caietul cu linii violete a unui răsărit din Emisfera Emoţiei, p carte raţională, de întărire a credinţei şi de care este nevoie ca de aer în plină eră a materialelor compozite.

Melania Cuc