De la blugii americani, înapoi, la costumul tradiţional românesc

Menuţ Maximinan mi-a atras atenţia, ca scriitor, prin modul spontan în care îşi alege subiectele. Pornind de la stări de fapt decupate din cotidian, trecând peste angoasele şi ambiţiile generaţiei sale, cu care se confundă până la un anumit punct, firesc,- reuşeşte să acumuleze în doar câţiva ani, o bază de date extraordinară şi din care, acum, nu mai are nevoie decât să aleagă pagină după pagină, să le facă coperţile.,,Generaţia în blugi,, - ca titlu de carte, ar putea părea,unora, fără impact mediatic imediat, datorită modului repetat, uneori forţat, cu care a fost folosit, ca sintagmă, de-a lungul şi de-a latul ultimului deceniu şi nu doar. Dar, iată că, Menuţ Maximinian are curajul să-l aşeze în frunte de carte, convins că i-a conferit valenţe noi, inedite chiar, prin abordarea ideilor. Vorbind, scriind, cu aplomb de jurnalist sadea, despre întâmplări sigure sau numai probabile, despre om şi destin, punctând pertinent şi la obiect, cu observaţii personale dar şi generale, de la caz la caz, autorul se desprinde de lestul locurilor comune, reuşeşte să-i dea alte dimensiuni spaţiului din care îşi ,,recrutează,, subiecţii. Se simte pregnant, nu atât experienţa cât harul jurnalistului, care, deşi tânăr încă, dispune de energii creatoare deja cumulate în acel liant special,cu care leagă perfect, în cartea aceasta, două culturi. Două lumi; cea rurală şi cea urbană, două spaţii; cel româneasc faţă în faţă cu mondializarea… În scrierile lui Menuţ Maximinian, lumea înconjurătoare se bazează pe consens natural,- ziua trece înspre noapte, zilele în săptămâni şi lunile în ani… fără extravaganţe, fără rupturi ireparabile. Lumea prin care trece şi cu care, autorul petrece în marasmul acestei globalizări inevitabile, este un pas important dar firesc, cum firesc i se pare să… schimbe blugii de jurnalist, cu costumul tradiţional de la Diug, să prezinte pe scenă, la TV, cântăreţi şi un folclor minunat.

Circumscrisă într-un raid de idei contemporane, cartea de faţă poate fi citită şi ca Jurnal al unei perioade,în care, poate am fost prea-grabiţi, prea ocupaţi să ne mai gândim, sa mai privim ce se petrece în spaţiul în care ne intresectăm fără să ne spunem unii celorlalţi,ce gândim, ce ne dorim cu adevărat.