Modelul din dantelă

Motto: „Dantelăreasa croşetează, nu filosofează” (op. cit., pag. 98)

Am lăsat intenţionat să treacă un timp după ce am citit „Dantela de Babilon”, roman, de Melania Cuc (Ed. Nico, 2009), ca să văd dacă impresiile stăruie odată ce vraja noului dispare, dacă gândurile preluate din text mă mai urmăresc, dând nelinişti şi obsesii în continuare, dacă atmosfera de roman oriental, construit cu personaje occidentale, mai rămâne în amintire, dacă farmecul poveştii spuse dintr-o singură parte, cea a naratorului – personaj feminin, care nu-şi împrumută vocea altor trăitori ai aceluiaşi experiment tragic, terorismul care ameninţă o aerogară, unde sunt luaţi ostatici oameni de tot felul, o haltă în care nu mai intră şi nu mai ies avioane de o săptămână - nu se destramă la fel de repede şi de uşor, pe cât a fost de grabnic creată.

După atâtea condiţii puse acestei cărţi, a sosit clipa să spun da sau nu. Şi, la fel cum fata cerută în căsătorie amână răspunsul, luându-şi un răgaz, deşi ştie foarte bine care-i va fi alegerea, am încercat să nu judec acest demers narativ la primul impuls. Un prim impuls ce-mi şoptea că naratorul – o jurnalistă ajunsă în misiune în patria Levantului de altădată – lucrează, în cele 250 de pagini, după un model profesional, observând lumea din jur, aşa cum femeia din preajmă dantelăreşte, cu migală, şi-şi spune în acelaşi timp povestea tristă a vieţii.

Jurnalista, pornită să descopere lumea (cu tot ce implică necunoscutul şi cunoscutul din informaţie), se încurajează, din când în când, ştiind că e bine să vorbeşti pentru a trece un moment dificil: ”Conversaţie! Haida-de, tabieturi de femeie modernă. În jurul nostru e moartea.” Cele două dantele, cea reală, sub ochii participanţilor la evenimentul tranşant, între viaţă şi moarte, şi cea care intră în fictivul textului, pornesc din acelaşi loc geografic – Babilon, leagăn vechi de cultură orientală, asupra căruia stă pericolul lumii americanizate, ca acel panou, repetat fotografiat de ochii naratorului, ce revine de mai multe ori în ordinea interioară a evenimentelor şi pe care este scrisă o reclamă la pui şi cartofi prăjiţi.

„Cântă, Zeiţă, mânia” e începutul poveştii. Un Turn Babel, în care fiecare povesteşte pe limba lui. O hartă formată din oameni, nu din ţări, dar fiecare aduce şi duce cu sine obiceiuri, tradiţii, mentalităţi. Toate se topesc în faţa morţii, dar trec mai întâi prin stadiul de poveste. O poveste din cele o mie şi una. Ideea de basm levantin urmăreşte şi destăinuirea personajului principal şi reportajul, de tip aparte, straniu, dureros, viu, trăit şi suferit de către narator.

Este un roman construit la rigoare, ca un document, o fotografie fidelă imaginii din real, fără un plan al arhitecturii textului care, până la final, se conturează, totuşi, impunător, se adună tocmai din extreme.

Este un roman nestructurat clasic, fără capitole, fără părţi, ceea ce-i aduce vulnerabilitate. Dar aceasta este proprie autoarei, care nu pierde vremea cu forma romanului, ci este preocupată de fondul ideatic, de personajele pe care le îndrăgeşte şi cărora le găseşte şi coordonate mioritice, pentru că lumea e mică. Doar gândurile şi introspecţia în trăirile personajelor, dintre care cel mai zbuciumat este naratorul însuşi, conferă cărţii o particularitate grăitoare: situarea eroilor ei, în acelaşi timp, în străinătate, în prizonierat, dar şi acasă, într-un joc riscant, tulburător, al pierderii periculoase de identitate şi al regăsirii, care aşteaptă undeva, în trecut sau în viitor.

Fiecare personaj vine la masa personajelor cu un anume specific, dar e gata să renunţe la tot pentru libertate, pentru viaţă: „Suntem ca păsările din colivia cu uşa deschisă. În loc de aripi, ne-au crescut rădăcini.”

Personajul central al cărţii este Laila, evadata din Serai, dintre cadâne, altădată fată de Cişmigiu, cântăreaţă, măritată cu un arab, doctor, şi plecată de douăzeci de ani din ţară:”Poate ar trebui să o întreb şi să aflu dacă, din anii petrecuţi prin deşert, i-au rămas întregi paşii sau numai urmele lor”, spune personajul narator feminin. În jurul Lailei, gravitează, în mersul naraţiunii, alte personaje – rusoaica Maşa Mihailova, Salomeea, Mercenarul Mandea - carpatinul, Ardanaze - adolescentul paralitic în scaun cu rotile, negresa, copilul ei hrănit la sân de o blondă, Jonathan, Barby – acoperind un univers uman, iar pe ultima orbită, lucidă şi înţelegătoare, femeia-narator stăpâneşte destinele cu răbdare, subiectiv şi obiectiv, deopotrivă. Între centru şi circumferinţă, între Laila şi narator, se creează afinităţi, simpatie. Dantela e ocupaţia Lailei, interpretarea evenimentelor aparţine femeii narator. „Laila începe discuţia prima. -Ar fi trebuit să nasc o fată,…dar Dumnezeu ştie că o fată nu e asemenea unui băiat. Aşa trebuia, dar am fost laşă şi am lepădat. (…)Pe atunci nu ştiam că Paradisul se afla sub tălpile mamelor. De aici a pornit supărarea doctorului, furia soţului. Îl dezonorasem. Mi-am recunoscut păcatul. L-am rugat de iertare. L-am implorat.(…) Îi vezi pe bărbaţii din sala asta, stau închişi ca leii în cuşcă. Niciunul nu rage, nu-şi arată colţii, nu muşcă. Aici, frica îşi face efectul. În libertate, redevin stăpâni.”

Răpirea din Serai este văzută aici ca o pedeapsă, ca o fugă de bună-voie, ca o acceptare a faptului de a fi greşit. Ce ne uneşte pe lumea aceasta? Pe lângă frica, de care vorbeşte Nicolae Băciuţ, în Prefaţa cărţii („Ecumenismul fricii”), lirismul este numitorul comun, la care poate fi redusă omenirea, la care s-ar mai adăuga speranţa, dorinţa de a trăi. Acest lirism, în condiţii de terorism, îl întâlnim şi în titlul Dantela de Babilon, cu trimitere la fineţea, migala, măiestria de a construi lumea, oriunde ar fi ea, dar şi la răbdarea de care este în stare orice Penelopă: „Teroristul cu cagula albă are ochii iritaţi, pupilele dilatate. Genele-i sunt lungi ca de fată frumoasă. Presimt că este un terorist cu o reminiscenţă de inimă.”

Atracţia scriitoarei către lumea orientală apare şi-n romanul ei, „Miercurea din  cenuşă”, constituind o întoarcere spre lumea veche, insuficient înţeleasă, ca o dorinţă de cunoaştere a istoriei lumii, a istoriei religiilor. Evenimentele exterioare sufletelor sechestrate, fără ocrotire, trupurilor interzise, fără mâncare, fără apă, creează modernitate naraţiunii, bazată pe tradiţionala trăire a sentimentelor. Ţinând cont de acestea toate şi adăugând faptul că materia cărţii conţine substanţă extrasă din confruntare de idei, din destine încercate, dureroase, din gânduri şi argumentare, din dialog, din războaie interioare, din atâtea tentaţii ale lumii de azi, romanul Melaniei Cuc ar merita să fie ecranizat cu succes.

ELENA M. CÎMPAN

sursa:http://www.scribd.com/doc/16890588/Vatra-veche-52009