,,Un stil modern brodat pe subiecte mitologice,,

„FEMEIE IN FATA LUI DUMNEZEU”– UN ROMAN SCRIS DE MELANIA CUC


Imaginaţie debordantă, viziune amplă, dar şi contradictorie uneori, asupra unor destine frământate, un stil modern brodat pe subiecte mitologice, sunt principalele calităţi ale operelor scrise de scriitoarea bistriţeană MELANIA CUC. Ultimul său roman, „Femeie în faţa lui Dumnezeu” a apărut în 2007 la editura clujeană Eikon, după un palmares destul de bogat: Iisus din podul bisericii, Impozit din dragoste, Fructul oprit, Cinând cu Dracula, Destin, Biografia unui miracol, (romane), Tablete contra disperării, Galaxii paralele, Şotron, Fără nume, (poeme în proză), Dincolo de jertfă şi iubire, Peisaj lăuntric, (poeme), Vine Moş Crăciun, Căsuţa cu poveşti şi Versuri scrise pe zăpadă (literatură pentru copii).

Subiectul romanului de care ne ocupăm amestecă realitatea istorică cu fantezia, trece cu dezinvoltură din prezent într-o antichitate fabuloasă, pe care mai mult ne-o imaginăm decât ne-o putem reprezenta. Subiectul romanului este complex şi fascinant:  Dacia Diugan, o dansatoare dintr-un oraş ardelean, părăsindu-l pe Sergio, soţul ei bogat şi neînţelegător, pleacă cu trenul în lume. Într-un compartiment de tren, o bătrână ţigancă vrăjitoare îi ghiceşte viitorul prevestindu-i o viaţă grea. La plecare bătrâna îi lasă o monedă de aur vechi, care să-i poarte noroc. Trenul se opreşte undeva „la marginea lumii”, într-un peisaj de iarnă grea. Coborând din tren, ea nimereşte într-un alt tărâm, fabulos, arhaic.

Un vraci bătrăn, Mutu, o găseşte pe fugara Dacia şi-o adăposteşte în peştera sa, împreună cu o turmă sălbatică de lupi. După un timp, o aduce într-un sat de munte.

Barbă, un morar din vremea dacilor, părinte al celor doi gemeni, Petru şi Pavel, caută în scocul cu apă rotitoare al morii, nisipul fin din care se extrage piatra preţioasă şi fermecată numită Lapis-lazuli. Această piatră este căutată de oameni din multe părţi ale ţării. În cele din urmă, pescuieşte din iazul morii o „ştimă, un peşte fabulos la care Dacia, femeia lui de acum – Barbă era pe atunci văduv, – priveşte uluit. La un moment dat se gândeşte să o şi vândă pe noua femeie, dar se răzgândeşte.

Timpul se continuă cu ritualuri magice în cinstea soarelui, dar şi a fertilităţii, când flăcăii de la munte se supun unei purificări stranii, apoi – după un hăulit, urmăresc zborul unui vultur uriaş. Mutu joacă un dans sălbatic, – probabil un strămoşesc căluşar grotesc şi înfricoşător. Apoi, în joc este cuprinsă şi Dacia care presimte că – străină fiind de sat, – va ajunge să fie în cele din urmă sacrificată. Satul se afla atunci, pe vremea apariţiei primelor lăcaşuri creştine, în plin dacism arhaic. O parte din sat era ocupat de străinii războinici conduşi de o „Matcă” matriarhală. Cei mai mulţi dintre aceia locuiau într-o cetate amplasată pe un vârf de munte.

Ritualul se dovedeşte ineficient, tocmai din cauza străinei – iar pentru a o pedepsi pe rebelă, Barbă o supune la grele încercări: o pune să frământe aluat pentru făină, să spele rufe în râul îngheţat şi până la urmă, să danseze în ciubărul cu struguri pentru a stoarce mustul.

În cele din urmă, după o scurtă dispută cu fiii săi gemeni, care o urau pe „maşteră”, dorindu-i moartea, Barbă porni cu femeia pe drumuri de munte înspre cetatea unde domnea Matca. O duceau ca pe o sclavă, legată la mâini şi trasă în urma cailor. La un moment dat, băieţii, exasperaţi au propus să o dea părăsirii. Dar ea dispăru, profitând de o clipă de neatenţie. Barbă voi s-o aducă cu forţa înapoi, dar n-a mai găsit-o.

Ceva mai târziu, Dacia a fost capturată de străjeri şi adusă la palat. Acolo a devenit sclava prinţului TalariK, fiu al Reginei Matcă, şi care în realitate nu avea nici o putere posedând doar un atelier de făurit oale de ceramică într-un turn. Mai târziu, acesta începe să realizeze o urnă mare din lut ars întruchipând-o pe Dacia.

Povestea se repetă, la un alt nivel. Deşi Talarik s-a îndrăgostit de Dacia, trebuie să asculte de vocea imperativă a mamei Matcă şi a sfetnicilor ei. Dacia trece prin suferinţe cumplite, se îmbolnăveşte după un vis chinuitor în care-şi aminteşte de trecutul ei artistic. La hotărârea celor puternici, Dacia este legată la stâlpul infamiei şi supusă la tot felul de cazne. Cu toate acestea ea rezistă provocând tuturor teamă şi uimire. Într-un târziu cele două femei, Dacia şi Matca trebuie să urce împreună un deal magic de pe muntele Kogaion. Încercarea de a o sacrifica iarăşi pe Dacia eşuează întrucât intervine un zeu dacic zburător care trăzneşte doi dintre oşteni. În cele din urmă, cele două femei sunt recuperate din vizuna luparului Lupu de prinţul TalariK care le readuce la cetate.

Dacia este proclamată solemn un fel de preoteasă a unui cult ocult arhaic. Nu se poate adapta însă firei sălbatice a lui TalariK. După o vreme, TalariK şi Dacia urcă pe munte unde – pentru prima dată – se înţeleg în a ajuta o iapă sălbatică să nască în pădure. Mânzul va fi un cal fermecat cu corn în frunte, cunoscut în mitologie cu numele de Inorog. Acesta dispare în munţi iar Talarik, cuprins de o furie necontrolabilă, o loveşte pe Dacia până o lasă leşinată şi o părăseşte. Ea este găsită de Barbă şi de fiii săi, care o duc intr-o peşteră şi clădesc în jurul ei, ca în legenda lui Manole, un zid de Lapis-lazuli. Peste un timp o găsesc vindecată, şi o pun să păzească oile. Într-o zi, după un atac al lupilor, Dacia ajune să îngheţe în munţi, precum Baba Dochia din poveste.
Este recuperată miraculos din munţi de un elicopter din zilele noastre, Sergio, fostul ei soţ, o găseşte şi o ajută să-şi revină, într-un scaun de invalid, de dragul banilor cuveniţi pentru asigurarea odinioară, pentru picioarele ei, acum îngheţate. În final, ea ajunge la un spectacol de circ unde este prezentat un animal fabulos, nimeni altul decît Inorogul fermecat la a cărui naştere a luat ea parte, împreună cu sălbaticul prinţ TalariK. Romanul se termină într-o atmosferă poetică, plină de duioşie.

Tema romanului este evidentă şi semnificativă: suferinţa pe care trebuie să o suporte femeia într-o societate cu credinţe, ritualuri şi mentalităţi arhaice. În cazul în care este străină, inteligentă şi cu aptitudini artistice, cum este cazul cu personajul Dacia Diugan, existenţa sa are toate şansele să fie un coşmar. Oamenii se tem de calităţile ei, pe care le cred a fi malefice, dar o şi dispreţuiesc în măsura în care nu o pot înţelege. De aici persecuţii cu caracter social, moral, religios, etc. În final însă, romanul ne demonstrează că inocenţa, bunătatea, perseverenţa îşi pot găsi răsplata, deşi doar la un nivel – să-i spunem, – moral.

Transferul de planuri între real şi fantastic, între prezent şi istorie, fac lectura – deşi uneori dificilă, - să fie în general interesantă, chiar fascinantă. Un succes literar cert.

FLORIN CONTREA