Romanul feminităţii în situaţii limită

Melania Cuc, Femeie în faţa lui Dumnezeu, ed. Eikon, Cluj Napoca, 2007

Deşi autoare a optsprezece volume – poezie, proză, romane, literatură pentru copii – cărţi care i-ar fi putut conferi o audienţă mai mare şi chiar un renume scriitoricesc naţional, doamna Melania Cuc a rămas quasi-necunoscută, s-a provincializat de bună voie şi şi-a asumat apariţia fiecărui volum ca un debut repetat. Opera sa, căci trebuie să vorbim de o operă, în sensul textual al cuvântului, are o rezoluţie fermă, clar personalizată, cu distincţie specifică în contextul unei literaturi feminine actuale, de foarte bună calitate. Când a părăsit Bucureştii poate nu-şi acorda foarte multe şanse de a reveni în prim-planul vieţii literare... Şi totuşi. Esenţial, intuiţia sa a fost exactă: literatura adevărată s-a mutat în provincie şi scriitori mari pot fi descoperiţi în cele mai neaşteptate locuri. În fond, acesta este şi „trendul” european, dar şi la noi câţiva scriitori izolaţi şi câteva grupări performante au legitimat câteva localităţi devenite topos-uri creative, precum: Slobozia, Făget, Târgoviştea şi poate şi altele. Doamna Melania Cuc s-a legat de Bistriţa Năsăudului, care are o glorie literară foarte veche, fiind chiar un spaţiu fabulos al creativităţii româneşti.

Femeia în faţa lui Dumnezeu – titlu cam preţios, fastidios - mă rog, într-o conexiune polemică cu un roman al Hortensiei Papadat-Bengescu - este un roman-parabolă, cu personaje abstracte şi locuri simbolice (Matca, Mutu Luparu, Talarik, Barbă), în care protagonista, Dacia Diugan, o balerină eşuată atăt pe plan artistic, cât şi pe plan sentimental, îşi înfruntă propriul destin, deschizând cutia Pandorei printr-o călătorie aleatorie.

Autoarea fantasmează cu inteligenţă şi curaj, nu se teme de rigorile romanului (pe care le ştie şi, uneori, le respectă, alteori le persiflează) şi nu se intimidează nici de libertăţile formale pe care noile tehnici romaneşti le acreditează pentru a le discredita.

Modul în care se apropie de proză doamna Melania Cuc, o fiinţă delicată şi fragilă şi cu o experienţă de viaţă de tip poetic, este direct, abrupt, fără convenienţe. N-am exagera dacă am numi câteva scene de confruntare... curat naturaliste... oricum o proză cu puternică forţă narativă şi cu puterea de a construi oameni şi locuri.

Femeia în faţa lui Dumnezeu poate fi perceput, cu antene mai fine, şi ca un amestec curios – şi până la urmă – imposibil de roman monden ( aşa cum se propune viaţa unei balerine) şi un roman-parabolă, deşi lipsit de lirism, al regresiunii mitologice în spaţii izolate sau fabulos-primitive. Romanul, care se citeşte cu uşurinţă, fără digresiuni sau intercalaţii lirice, se genereză din acumularea unor situaţii-limită sau din şocul unor confruntări de mentalităţi ori moduri de viaţă. Continui să cred că arta prozatoarei rezultă în bună măsură din fina intuiţie prin care evită lirismul, chiar şi atunci când apar situaţii sentimentale, personaje pitoreşti ori conflicte exotice. Naşterea mânzului sălbatic mi se pare o pagină de excepţională forţă sugestivă: ”Dacia s-a apropiat prima, i-a luat capul în braţe şi animalul, care nu mirosise niciodată mâna da om, zvâcni, apoi...se lăsă mângăiat, pentru că nu mai avea ce face. Se instalase între ele două, femeile, o înţelegere ancestrală, tacită şi fără bariere moderne. Iapa avea ochii umezi, coama lăsată şi un fir de sânge i se amestecase cu spuma de la colţul gurii fără zăbală. Dacia o mângâia din instinct, fără să se întrebe ce le lega, pe ele ca specii, ca indivizi, acolo, la capătul pământului. Prinţul îşi dezbrăcase surtucul din zale de piele, se lăsase pe genunchi, palpând profesional pântecul animalului. Se comporta cu seriozitate de mamoş, avea gesturi simple, uşoare. Palmele înguste, degetele lungi şi flexibile alunecau, împingeau fătul înspre lumină. Iapa era moale, supusă... când lichidul amniotic, apa aceea vie, care spărsese punga placentei, se revărsa printre picioarele sprijinite în iarba abia răsărită. Apoi se zări o copită mică cât un pantof de fetiţă, apoi... altă copită; picioarele din spate, îngemănate, ieşiră din trupul rupt de durerile facerii. Mânzul venea pe lume de-a-ndoaselea, dar venea sigur. Era plin de mucus în nări şi pe gură, însă pregătit, programat să respire, să se ridice imediat pe propriile-i picioare, să fugă, să galopeze dacă de asta era nevoie ca să-şi apere viaţa. Viaţa! Talarik scoase cuţitul de vânătoare şi reteză ombilicul, cordonul de argint care leagă pentru totdeauna puiul de mamă. Placenta se prelinse şi ea în-afară din trupul lehuzei, aşa ca un văl de dantelă din vinişoare cu grăsime şi sânge. Aerul mirosi a viaţă nouă”.

O scriitoare foarte sigură pe condei, cu antene perceptive deschise nu numai spre lumea din jur, ci şi spre straturile de adâncime ale conştiinţei şi spre conexiunile naturiste şi cosmice ale fiinţei, scriitoare oscilantă la începuturi între poezie şi proză, dar performantă în ambele modalităţi scripturale; poetă cu rezoluţia unei individualităţi cristalizată în zona unei umanităţi delicate, graţioase - dar prozatoare puternică, din categoria incredibilă a luptătoarelor şi autoare aşa cum înseşi Vitoria Lipan ar scrie romanul „Baltagul”.

Există aici poveşti paralele şi, până la un punct, contrastante, ca istoria morarului Barbă, sau istoria pustnicului Mutu, cel care are darul să comunice cu lupii - omul şi lupul, două specii pe cale de dispariţie - comentează autoarea, dar nu instistă, deoarece se ţine detasată de poveste şi caută mereu unghiul unei depline obiectivităţi.

De la Teatrul „Gloria Mundi” până la stâna unde ajunge păstoriţă, Dacia Diugan parcurge un adevărat itinerar iniţiatic, deopotrivă de decădere socială dar şi de ascensiune pe scara cunoaşterii, deşi personajul nu străluceşte prin calităţi intelectuale, doar este o superbă balerină.Itinerarul iniţiatic se exprimă printr-un fel de dezmărginire naturistă şi reluarea relaţiilor cu bărbaţii întâlniţi sau reactivaţi de memorie după accidentul de tren şi integrarea într-o lume nouă, la frontiera miracolului.Toţi masculii dominanţi, Sergio, Talarik, Barba, lasă, fiecare, câte un strat de de sedimente arhetipale în conştiinţa existenţială a Daciei Diugan.

Ajungând în spaţiul miraculos al Muntelui, o lume care nu s-a desprins din automatismele mitologice, o lume a regresiilor arhetipale deşi formal trăieşte în plin secol XX, balerina Dacia Diugan , vedeta teatrului „Gloria Mundi” este obligată să parcurgă treptele feminităţii din nou. Într-un fel este chiar tema din „Steaua fără nume”, cu care autoarea nu are nici-o legătură, dar are cu proza „primitivă” şi simbolică a lui Vasile Voiculescu şi poate chiar cu cea a lui Mihail Sadoveanu, printr-un univers încă şi mai poetizat, cu nume, locuri şi semnificaţii simbolice, scrise cu majusculă: Matca, Cetatea, Muntele. Refacem aceste asemănări marginale, dar insistăm asupra unei conexiuni încă şi mai directe – din moment ce titlul face o referire concretă – la romanul Hortensiei Papadat-Bengescu, „Femeia în faţa oglinzii”.

Este adevărat că oferă altceva decât lumea rafinată, de alcov şi instrospecţii intelectuale, dar, nu întâmplător, ca şi Hortensia Papadat-Bengescu, doamna Melania Cuc rămâne una din puţinele autoare care scriu numai proză şi nu vin din poezie, deşi, după debut, a scris poeme în proză şi versuri pentru copii.

AURELIU GOCI